„There's always gonna be another mountain, I'm always gonna want to make it move (The Climb)“

Buna! Vrei sa fim prieteni?

de

„Buna! Vrei sa fim prieteni?” a reprezentat replica copilariei mele. Deseori ma gaseam mergand in parcul din spatele blocului singura, fara niciun ”prieten”, asa ca trebuia sa iau atitudine. Ma urcam pe cea mai inalta platforma din parc, scanam intregul loc de joaca in cautarea prietenului ideal, apoi, cum il ocheam, ma aruncam pe tobogan si fugeam spre el. Saracii copii se speriau, in prima faza, atunci cand vedeau o fetita care alearga cu foc catre ei, dar dupa un timp s-au obisnuit. Toata lumea imi descoperise tehnica de punct ochit-punct lovit, ba unii chiar incepusera sa o foloseasca si ei.

Revenind la partea in care alergam spre saracul „punct” ochit, parca fiindu-mi frica nu cumva sa il revendice altcineva, cu cativa metri inainte sa ajung la el, trecand total dintr-o extrema in alta, ma opream brusc si, timida, ma duceam la copilul pe care il alesesem si il intrebam „Vrei sa fim prieteni?”. Copiii, de cele mai multe ori, imi acceptau oferta de amicitie/joaca. Totusi, se mai intampla sa ma refuze, spunandu-mi cu nonsalanta „Nu, multumesc, am deja prieteni.”. Apoi urma un moment de deriva in care nu stiam cum sa reactionez: Sa rad? Sa plang? Acel moment trecea, cu toate astea, rapid, urmat de o noua cautare de prieteni de joaca, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

M-am gandit zilele trecute la perioada asta si m-a pus pe ganduri. Ma tot gandeam cum de acum nimeni nu mai face asta… Si aici nu ma refer la copiii mici care folosesc tehnica preluata de la mine printr-o traditio-telepatie (ori poate toti copiii fac asta), ci doar la cei de varsta mea, ajunsi la perioada adolescentei.

Acum este muuult mai complicat sa cunosti lume noua. In primul rand, de obicei, nu ii mai poti gasi la locul de joaca, ceea ce complica lucrurile enorm, zona de cautare fiind extinsa infinit de mult. In al doilea rand – si aici intra in actiune factorul daunator suprem al posibilelor prietenii- , in cazul in care intr-adevar ochesti o persoana care pare a fi interesanta, nu mai poti sa alergi catre ea si sa o intrebi daca vreti sa fiti prietene. De prin adolescenta incolo intra in aplicare doar metoda prietenilor comuni: daca absolut intamplator si ca printr-o minune un prieten de-al tau este prieten cu vreun var al vreunui prieten de-al persoanei respective si, intamplator, se organizeaza cate o iesire cu multi oameni, printre care si voi, abia atunci, in contextul iesirii, poti incepe sa vorbesti cu persoana respectiva si, cu putin noroc si alte multe serii de conversari la o ciocolata calda sau online, sa deveniti prieteni.

Suna extrem de complicat si, de fapt, chiar este, dar hei!, astea sunt vremurile (si ca tot vorbeam de tinut pasul cu vremurile, de parca nu era de ajuns, acum exista si online friends!!)! Trebuie sa tin pasul cu aceste reguli nescrise ale socializarii tineresti.

Sigur ca prin articolul acesta nu vreau sa sugerez ca ar trebui sa ne repezim pe strada la persoane la intamplare atunci cand cineva pare de treaba, dar cu siguranta incerc sa spun ca mai demult era mult mai simplu. Este un strigat catre copilarie – sper sa mi-l auda cineva din trecut sau din viitor. Este despre gesturile copiilor, usoare, delicate, dar atat de frumoase prin simplitatea lor. Ce simplu este sa fii copil! Cateodata mi-e dor sa fiu mica!

Vi s-a intampla si voua?

Sarind peste introducerile de rigoare, va spun: Buna! Vrei sa fim prieteni?

P.S. In fotografia de mai jos sunt eu, mica, alaturi de un prieten, David, pe care il intrebasem astfel, si nu avusese curajul sa-mi spuna NU! Aveam doi ani și câteva luni și eram îmbrăcată cu tricoul pe care mama mi-l adusese din Canada, când fusese în vizită la Simona Catrina, în noiembrie 2003.

Categorii:
Adolescentisme

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title