La inceput eram ca majoritatea copiilor. Nu imi placea sa citesc, nu neaparat pentru ca nu eram incantata de ceea ce citeam, ci pentru ca simteam ca este o pierdere de timp si pentru ca mi se parea ca pot face multe alte lucruri in timpul acela. Sa ma joc, sa ma uit la desene sau filme, sa ies in parc cu copiii, chiar sa fac teme.
De fiecare data cautam cate o scuza pentru a nu citi, iar cand parintii imi faceau apropouri le taiam vorba si treceam la alta discutie. Doar stiti cum sunt copiii mici cateodata… :))
Suntem in secolul XXI, in era Internetului, a calculatoarelor, a tehnologiei. Rar gasesti copii, elevi, care sa poata spune ca le place sa citeasca, asa ca nu m-am dezvoltat printre prieteni pasionati de lectura. Mi-am zis: daca cei din jurul meu nu citesc, eu de ce sa o fac?
In schimb, sunt o impatimita a filmelor. Ador sa vad filme! Tot ce apare nou in cinematografe imi doresc sa vad (mai putin filmele horror, la care nu ma uit, fiindca nu as mai dormi o saptamana). Unul dintre filmele mele preferate de cand ma stiu este Cronicile din Narnia: Leul, Vrajitoarea, si Dulapul, care anul acesta implineste zece ani. Acum cativa ani de zile, intr-o vacanta de iarna, am gasit intr-una dintre bibliotecile din casa seria de carti scrise de C. S. Lewis, Cronicile din Narnia. Am fost extrem de entuziasmata, dar si surprinsa ca o avem. Urma sa plecam la munte timp de trei zile si, ca sa nu ma plictisesc, mi-am luat cartea dupa care s-a facut filmul de care v-am vorbit mai sus. Va spun sincer ca, pe toata perioada excursiei, cu greu lasam cartea din mana. Un sentiment incredibil si diferit ma cuprindea atunci cand citeam. Acum, cand ma gandesc la paginile citite, sunt ca niste amintiri. Ca si cum eu as fi fost chiar alaturi de personaje si as fi luat parte la aventurile prin care treceau. Intr-un fel sau altul, am fost langa ei, langa fratii Pevensie, langa eroii cartii, in fiecare moment, doar ca nu am putut interveni in actiune. Mai citisem carti pe care cred ca majoritatea copiilor le-au citit in anii trecuti, carti amuzante, cu multe poze, precum Jurnalul unui pusti, dar aceasta a fost prima mea carte de suflet, prima mea aventura adevarata, in care am trait si am simtit tot ce traiau si simteau personajele.
Au urmat cativa ani in care am citit doar carti pentru scoala. Marturisesc ca majoritatea mi s-au parut demodate, greu de citit, cu prea multi termeni arhaici, dar, intr-un final, s-au dovedit a fi interesante. Carti clasice, majoritatea romanesti, ale caror fragmente se predau in scoli la ora de limba si literatura romana… Din cauza lor am luat o pauza de la cititul de placere.
Insa acum doi ani am fost in Tabara Coolturala BookLand, unde am intalnit o fata extraordinar de desteapta, de inteleapta si de amabila, cu care m-am intalnit si in anul urmator, tot in Tabara BookLand, si cu care tin legatura si acum, chiar daca este cu cativa ani mai mare ca mine. De fiecare data cand pomeneam de cate un film, Andreea ma intreba: „Ai citit cartea?”. Iar eu ii raspundeam putin rusinata ca nu. Am aflat, de asemenea, ca ea citea si inca citeste sute de carti pe an, toate din placere. Asta m-a impresionat. Si m-a ambitionat.
Am (re)inceput sa citesc pe o noua platforma: pe telefon. Mi-am descarcat o aplicatie pe care puteam sa citesc carti, nu pentru ca nu imi placea sa tin in mana o carte, ci pentru ca imi era mai la indemana asa, si nu trebuia sa imi fac griji de lucruri importante, de care ai nevoie atunci cand citesti o carte, cum ar fi lumina sau cum o transporti. Cand le ziceam oamenilor cum citesc, unii erau pro, iar altii contra. Bineinteles, cei impotriva lecturii pe telefon, pe tableta sau laptop au venit cu argumente cum ar fi efectul nociv asupra ochilor, si-mi povesteau despre placerile lecturii „adevarate”, cum ar fi mirosul misterios al unei carti vechi sau despre parfumul de cerneala al unei carti noi. Imi spuneau ca nu poti sa citesti o carte de-adevaratelea daca nu simti mirosul hartiei si daca nu o poti atinge, daca nu o poti rasfoi pagina cu pagina…
Cu siguranta ca nu este aceeasi senzatie. Dar eu, personal, cred ca atunci cand citim, in primul rand conteaza povestea, conteaza cuvintele, iar apoi, in functie de fiecare persoana conteaza „recipientul” in care se ascunde povestea.
Am inceput cu seria Jocurile Foamei si am observat ca difera semnificativ de ce se intampla in ecranizarea cartii. Intr-o carte incap de mii de ori mai multe detalii, intamplari, nuante si chiar culori, pentru ca, oricat de avansata ar fi tehnica cinematografica, imaginatia noastra va ramane intotdeauna mai bogata si mai puternica decat ea. Nu cred ca exista vreun film mai cuprinzator decat cartea dupa care a fost facut. De altfel, cu asta am spus totul: filmele se fac dupa carti, nu cartile dupa filme.
De atunci, de cand am inteles asta, citesc cat de mult si de des pot, nepasandu-mi daca citesc de pe telefon sau dintr-o carte propriu-zisa. Din pacate eu nu am tableta sau e-reader, dar stiu ca voi avea, cand se va putea. Chiar astazi, mama mi-a confiscat cartea din care citeam, ca sa merg sa imi fac temele :)) In ultima vreme citesc mult si in engleza, imi plac mult de tot cartile de la editura Usborne si sunt un bun antrenament pentru tabara in care voi pleca in vara asta – si despre care abia astept sa va povestesc! -, la Sidcot, Academic Summer School.
Pana atunci, va intreb: voi ce parere aveti despre citit? Sunteti pro sau contra lecturii de pe tableta, telefon sau alte diferite platforme moderne? Va astept sa va spuneti parerea!
P.S. In 2008 mama mi-a folosit chipul ca ilustratie pentru cartea ei Noi suntem zeite. :3
