Nu suntem prea mici sa protestam

Este 1 februarie 2017 (de fapt este 2 februarie, pentru ca e trecut de miezul noptii) si azi am fost la primul meu protest.

Mereu am fost fascinata de forta oamenilor si am fost emotionata vazand cum este sa iesi in strada pentru cauza pe care o sustii. Si azi am iesit, impreuna cu alti 100 de mii de oameni, pentru a protesta impotriva felului in care a fost adoptata Legea Gratierii si Amnistiei, lege ce da frau liber furtului pe capete si ce ne reaminteste cat de corupta este, de fapt, clasa politica din draga noastra Romanie, clasa care ne conduce.

Am fost aproape fericita ca am iesit in strada, langa atatia oameni care voiau binele tarii mele. Aproape. Pentru ca apoi mi-am amintit motivul pentru care eram toti acolo. Era o atmosfera extraordinara, coplesitoare, sa fii inconjurat de zeci de mii de oameni, toti veniti din acelasi motiv, cu un singur scop general, acela al unui prezent corect si al unui viitor mai bun. Toti protestatarii pasnici aflati in Piata Victoriei au iesit in strada pentru a-si exprima nemultumirea fata de acest abuz si dorinta de a trai intr-o tara mai putin corupta, de a avea legi care ne apara si nu ne pun in inferioritate pe noi, cetatenii de rand, in raport cu politicienii care fac legea in favoarea lor.

Imediat ce am parasit Piata Victoriei si am plecat spre casa, au inceput manifestarile violente ale „huliganilor” si nu pot decat sa ii multumesc lui Dumnezeu ca m-am indepartat la timp de zona aceea, inainte ca „golanii” sa inceapa sa atace jandarmii care, saracii de ei, nu au nicio vina pentru nimic dintre toate lucrurile rele care au loc in tara, doar isi fac datoria. Cu toate astea, lucrul cel mai trist este faptul ca protestul pasnic a reusit sa fie deturnat de acesti oameni nemilosi care, odata cu pietrele si petardele aruncate de ei catre oameni nevinovati, au aruncat in neant si intentiile pasnice ale celorlalti. Ale noastre. Ale mele. Ne-au furat nu doar legile, nu doar tara, ci si manifestatia! Ce vor sa ne mai fure?!

Cat am fost la protest, am vazut postere si pancarte diferite, facute de oameni diferiti. Da, erau radical diferite, unele mai mici, altele mai mari, unele mai comice, altele mai vulgare, unele te emotionau pana la lacrimi, dar chiar si asa, diferite cum erau, transmiteau un singur mesaj, iar asta este cel mai important lucru dintre toate, ca ne fac sa simtim ceva, sa apartinem unui grup de care nu ne e rusine, sa simtim ca nu suntem singuri.

Nu vrem decat o societate corecta, pentru ca poate asa generatia noua, cea din care fac si eu parte, va avea o sansa la un viitor mai bun in tara asta – de ani de zile stiu ca vreau sa studiez in alta tara, insa nu m-am gandit niciodata ca mi-ar putea fi frica sa ma intorc in ea… Nu vreau sa se intample asta! De asta eu cred ca trebuie sa iesim si noi, tinerii, in strada si sa protestam, pasnic, pentru noi, pentru familiile si prietenii nostri, pentru viitorul nostru. Asa cum nu suntem prea mici pentru a merge la concerte sau festivaluri, nu suntem prea mici nici sa iesim in strada si sa spunem ca nu vrem sa ne fie rusine de tara noastra. Nu suntem prea mici sa protestam.

Poza reprezentativa ii apartine lui Rares Mandu

Pozele cu pancarte sunt din arhiva personala.

Tot ascult cantecul acesta de la Vama Veche de cateva zile. Mi se pare pare foarte potrivit situatiei de acum. Ascultati-l si voi!