De dimineata pana seara trec de la o etapa la alta. Ba sunt prea mica, ba sunt prea mare. Cateodata, cand vreau sa incerc un machiaj nou sau niste pantofi cu toc mai inalt, mama imi zice „Cum sa te machiezi asa?! Esti prea mica! Eu la varsta ta…” Si tot felul de alte grozavenii care ma cam plictisesc :))
La o diferenta de doar cateva ore si, uneori, chiar minute, ajung la scoala. Acolo ni se spune ca trebuie sa fim mai maturi, sa ne comportam cat mai frumos si mai civilizat. Ni se zice sa fim atenti la ore si sa lasam toate bataile, tipetele, certurile de copii mici la o parte, ca doar suntem mari. Dupa sase-sapte ore de maturitate si de stat seriosi intr-o banca, de ascultat lectii despre trigonometrie, diateza reflexiva sau fenomenul de refractie, ajung acasa unde adesea trebuie sa le port de grija fratilor mei mai mici. Acasa am indatoriri pentru ca, brusc, sunt mare. Trebuie sa pun masa, sa imi fac temele, sa studiez la pian, sa imi culc sora mai mica si, uneori, sa imi ajut fratele la lectii, dar, daca ziua urmatoare imi doresc sa merg in parc sau la film, devin pe loc, iarasi mica (chiar daca, dupa multe rugaminti si muulte detalii legate de locul, ora, si persoanele cu care ma duc, reusesc sa o conving pe mama sa ma lase).
Uneori mi se pare chiar derutant si glumesc impreuna cu prietenii mei pe seama acestor schimbari bruste prin care, in mintea celor din jur, trecem – chiar daca uneori cei ce ne zic asta au putina dreptate.
Suntem prea mari din punct de vedere fizic pentru unele lucruri, cum ar fi leaganele de la locul de joaca. Suntem, de asemenea, prea mici, pentru multe alte lucruri cum ar fi unele povesti pe care nu suntem gata sa le intelegem, pentru roller coaster-uri, pentru uitatul la filmele cu prea multe saruturi sau chiar pentru lucruri relativ simple, ca niste pantofi inalti sau un telefon scump.
Aceasta poveste cu „esti prea mic” si „esti prea mare” nu se termina niciodata. Si nu se aplica doar copiilor, ci si adultilor in toata firea. O aud cateodata pe bunica spunandu-i mamei ca este prea mica pentru a-i intelege unele probleme sau retete (sunt de acord la partea cu retetele, fiindca mama face cea mai turtita prajitura) :)) Pentru parintii, bunicii, unchii, matusile noastre, o sa fim mereu prea mici. Dar daca ne-am lua dupa aceste criterii, nimeni nu ar mai putea sa realizeze nimic in viata.
Nu cred ca, teoretic vorbind, suntem prea mari pentru ceva. Nici macar pentru joaca cu papusile! Nu suntem prea mari sa jucam jocuri in familie, sa vedem filme animate, sa sarim la trambulina sau intr-o piscina. Asa cum nu suntem prea mari ca sa ne maimutarim cateodata sau sa ne miram de lucrurile noi. Sau sa plangem, daca suntem tristi…
Suntem doar prea mici – prea mici sa ni se spuna Nu, prea mici sa asteptam sa ne moara bunicii, prea mici sa nu putem visa, prea mici sa ne fie frica de faptul ca poate veni razboiul peste noi, prea mici sa nu mai credem in noi insine, prea mici pentru a trai in lumea asta in care nu poti fi in siguranta nici macar pe strada, in care oamenii traiesc de pe o zi pe alta. Suntem prea mici ca sa ne fie taiate aripile…
Devenim oameni mai buni si mai maturi pe masura ce crestem, dar cred ca exista si lucruri, oameni, locuri, pentru care, in care vom fi intotdeauna copii. Depinde de noi si de puterea noastra de a fi, cu intelepciune, cand mici, cand mari :))
Voi cand sunteti mari? Si cand deveniti, din nou, mici?
