Sunt indragostita de muzica si de concerte. Mi-am propus si vreau sa vad cat mai multi artisti si trupe live si sa ma bucur de intalnirea cu muzica lor.
Cu zece zile in urma, am participat la un concert OneRepublic, primul lor concert in Romania, la Arenele Romane. Si desi am fost foarte atenta sa-mi notez nume de melodii si impresii, pentru a scrie o cronica in urmatoarea editie a revistei Tango – Marea Dragoste, m-am simtit extraordinar, mai ales ca m-am intalnit cu prietenele mele, Maya si Aliteea si asta m-a facut sa fiu foarte in largul meu. Ne-am bucurat de fiecare piesa, am mancat inghetata si, ca niste fane inraite ce suntem, am cantat (sau mai degraba am urlat) odata cu trupa si ne-am zbenguit in toate directiile, incercand sa facem asta sa arate a dans. Si chiar daca la inceput vremea innorata mi s-a parut enervanta, pot marturisi ca cele mai distractive momente au fost atunci cand incepea sa ploua! In apararea vremii, Ryan Tedder, solistul trupei, ne-a spus ca a facut o intelegere cu Dumnezeu in privinta ploii, dar se pare ca intelegerea a fost incalcata – bineinteles, glumind :))
Miercuri seara, saptamana trecuta, am fost la concertul celor de la One Direction, in Viena. Spre deosebire de celalalt concert, pe acesta nu il pot descrie in termeni asa de „sprintari”… Spectacolul a fost incarcat cu atat de multa emotie si atat de multe lacrimi de bucurie din partea fiecarui fan din arena, incat relatarea mea capata cu totul alte nuante. Am primit biletele de ziua mea, anul trecut. Am asteptat cuminte, cu entuziasm si cu inima stransa, cele sapte luni de zile, cate au fost din noiembrie pana in iunie, dar, surprinzator, mi s-a parut ca au trecut extrem de repede, chiar daca in momentul in care am primit vestea nu stiam cum sa fac sa micsorez prapastia dintre cele doua date. Nu stiu daca acest „salt in timp” a avut loc datorita preocuparii mele pentru scoala sau datorita nerabdarii, dar nu m-a deranjat, oricum ar fi fost 🙂
Drumul a fost lung si greu, cu masina. Dupa ore in sir de calatorie am ajuns in Timisoara, acolo unde am facut un popas scurt peste noapte. Abia puteam sa adorm din cauza nerabdarii si a inimii mele ce batea foarte tare. Am plecat dimineata urmatoarea la drum spre Viena, in ziua concertului, cu intentia de a ne caza la un hotel, insa, chiar daca probabil e greu de crezut, erau toate ocupate – am gasit cateva camere libere undeva, insa am fost infricosati, la propriu, la vederea preturilor lor! In cele din urma, dupa ce s-a terminat concertul, am dormit in masina, intr-o parcare din Austria, impreuna cu ceilalti trei membri ai familiei mele ce se aflau in masina (eu fiind mai mult sau mai putin in afara ei, caci sora mea se intindea pe bancheta de parca eu nici nu existam, maraind la orice miscare de-a mea ce ar fi avut ca scop sporirea confortului meu).
Odata ajunsi la Ernst Happel Stadium, acolo unde avea loc concertul, parca o infuzie de adrenalina a inceput sa imi invadeze corpul. La inceput, in deschidere, i-am ascultat pe baietii din trupa McBusted, care ne-au incalzit pentru One Direction. A fost un inceput energic, m-am simtit extrem de bine ascultandu-i, iar ei cantau foarte bine. Mi s-au parut foarte pozitivi: faceau tot felul de glume, purtau scurte dialoguri cu publicul si pot spune ca mai mult topaiau decat mergeau!
Dar dupa ce McBusted au iesit din scena, minutele urmatoare au fost pline de tensiune. Orice om urca pe scena, fie el tehnician sau sunetist, era aplaudat si aclamat de intreaga arena. Iar in momentul in care a urcat One Direction pe scena, pur si simplu, am fost coplesita de un val de emotie si m-am trezit cu ochii in lacrimi, uluita de minunea de a fi acolo… Mi s-au parut firesti toate tipetele si lacrimile de bucurie ale fanilor care si-au vazut idolii la doar cativa metri de ei.
Cum aratau… Aratau la fel de frumosi ca in poze. Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata, dar din cauza presei si a mediatizarii tuturor artistilor internationali, am impresia ca ei nici macar nu exista in realitate, ca sunt doar niste inventii, niste personaje din povesti menite sa anime oamenii, sa ii bucure. Atunci cand i-am vazut, am avut ca un mini-soc. Am avut „dovada” ca ei chiar exista, sunt in fata ochilor mei si ii aud cum canta, ii vad cum se misca. Va marturisesc ca in primele 20 de minute eram cufundata in lacrimi, la fel ca fanii „obsedati”, asa cum sunt numiti de unii oameni :))
Dupa ce au inceput sa cante, treptat am inceput sa ne obisnuim cu atmosfera – ca dovada ca omul se adapteaza mai greu la necazuri, dar foarte usor la ce e bun si frumos 🙂 Am inceput sa cantam cu totii versurile cantecelor si sa dansam ca nebunii. E un sentiment extraordinar sa fii printre oameni care sa se bucure de acelasi lucru ca tine, sa va simtiti bine impreuna – dar, probabil, ati simtit si voi asta atunci cand ati vazut sau ascultat live o trupa sau un cantaret care va place voua.
La un interval de cinci minute, daca nu mai putin, vedeam paramedicii strecurandu-se printre spectatori, luand pe targa cate o fana ranita sau care a lesinat, scotand-o printr-un pasaj special amenanjat. Cele mai des observate rani erau nasurile sparte, din cauza mainilor ce zburau de colo-n colo, lovind cu putere ce le iesea in cale…
Printre zecile de mii de fani am vazut pancarte cu mesaje simpatice, cum ar fi: „Pick me! My mom allowed it!”, dar si cu mesaje referitoare la unele din cantecele lor, precum „I’m half a heart without you” sau „You are the story of our lives”.
La plecare, mii de masini blocau strazile. Cu greu, abia am reusit sa scoatem masina de pe o straduta pe care era parcata. Pana si iesirea din tara era supra-aglomerata, fiind inconjurati de masini de Ungaria, Slovacia, Serbia si chiar Romania. La intoarcere, dupa noaptea petrecuta in masina, ne-am cazat la Timisoara, acolo unde am ramas in urmatoarele zile. A fost un drum greu, o calatorie obositoare, dar a meritat cu varf si indesat! Am ramas cu amintiri nepretuite si, daca as avea ocazia, as pleca din nou la drum, catre un alt concert, catre o alta intalnire de neuitat cu artistii mei preferati.
