Am fost ieri la grădinița Bambi Step by Step, la aniversarea de 15 ani a celei mai iubite grădinițe din lume. Cel puțin eu așa o consider, pentru că, așa cum am mai spus, acolo am început să cresc cu adevărat.
A fost o petrecere foarte frumoasă, cu sute de invitați, cu bucurie, muzică, joacă și foarte multă emoție. Pentru că nu se putea altfel. Am văzut sute de sclipiri de ochi înlăcrimați și nenumărate îmbrățișări. N-am putut să le număr cu precizie fiindcă și eu eram foarte emoționată, copleșită de bucurie și de emoția revederii cu foștii mei colegi – ce înalți și frumoși au crescut toți! – și cu educatoarele iubite, pe care eu le consider prietene bune, mai ales că noi la grădiniță le spunem pe nume Cristianei, Elenei, lui Carmen, Elenei dragi (prima mea profesoară de pian)…
Dincolo de faptul că a fost foarte frumos, m-am simțit excelent, am vorbit, am dansat (împreună cu ceilalți colegi din comitetul de organizare am și făcut un flashmob!) și am stat de vorbă cu oameni dragi, mai ales că îmi doresc să scriu o carte despre felul în care grădinița noastră ne-a schimbat viața, am înțeles ceva ce mi-a dat mult de gândit: dorul nu trebuie să doară neapărat. Ieri mi-am dat seama că port mereu cu mine un dor nesfârșit de grădiniță, de educatoarele mele, de anii aceia în care n-aveam griji și teme, în care toți adulții din jur mă iubeau și mă încurajau (la școală nu a mai fost chiar așa), de părinții mei tineri, de activitățile preferate care, pe atunci, erau incluse în programul de învățare, de olărit, de îngrijitoarele bune care ne serveau masa, de supa cremă de legume care îmi plăcea enorm… Dar dorul poate să fie și vesel și plin de lumină. De când l-am pierdut pe bunicul, de câte ori ni se face dor, plângem și ne doare sufletul, și eu rămăsesem cu impresia că așa e dorul, plin de tristețe.
Ieri am înțeles că nu trebuie să fie așa. Dorul e minunat, ne ajută să fim mai buni și să trăim mai frumos. Mi-e dor de colegii mei din tabăra din Anglia, dar nu mă doare, știu că-i voi revedea și mă bucur că i-am întâlnit… Mi-e dor de grădinița mea, dar mi-e dor cu dor bun, plin de voioșie și de recunoștință că am început acolo să învăț și să cresc. Chiar și de bunicul (despre care mica mea surioară Iza vorbește mereu cu înțelepciunea ei nostimă) mi-e dor cu mai multă seninătate acum și știu că nu-i nimic rău că am izbucnit în râs când am auzit-o pe Iza spunând că „bunicul a plecat într-o viață anterioară”, pentru că acum știu și că dorul nu trebuie, neapărat, să doară.
Grădinița mea, Bambi Step by Step, mă învață lucruri așa de importante și după ce am plecat din ea!
