Zilele trecute, pe 27 si 28 noiembrie 2015, am avut primele doua concerte din viata mea, in care am cantat in corul de fete al Colegiului National de Arte „Dinu Lipatti” condus de profesoara Ana Lacramioara Pauliuc si alaturi de Orchestra Simfonica si Corul Filarmonicii „George Enescu”, chiar la Ateneul Roman. Am cantat Recviemul de razboi de Benjamin Britten, sub bagheta dirijorului belgian, Ronald Zollmann. Corul nostru de copii a reprezentat ingerii ce cantau din cer, sufletele pierdute in urma razboaielor, si glasurile noastre s-au auzit din afara scenei – am cantat din culise, avand o partitura in limba latina, iar la finalul spectacolului am iesit la aplauze.
Am avut acelasi spectacol doua seri la rand. In prima seara a fost un spectacol bun. Cu totii am cantat foarte bine, si, per total, a fost bine si corect. Dar in cea de-a doua seara, fiind si intr-o zi de weekend, a venit mult mai multa lume, printre care si una dintre prietenele mele cele mai bune, Andreea. Am fost mult mai entuziasmata si, personal, parca si mult mai motivata sa cant mai frumos, mai corect si, cum se zice acum, mai cu „zvac” :)) (mereu rad cand ma gandesc la cuvantul acesta).
Atunci cand Voicu Popescu, un mare dirijor roman pe care eu insami l-am cunoscut cand activam in Corul de Copii Radio, a fost intrebat de catre mama intr-un interviu pentru revista noastra ce anume poate sa faca un dirijor bun, acesta i-a raspuns: „Un dirijor duce sunetul pana in punctul in care acesta devine emotie”, iar acesta mi se pare cel mai frumos si mai cuprinzator raspuns din lume. Aceasta este chiar definitia artei: sa duci spectacolul, sa pictezi un tablou, sa scrii o poezie pana la punctul in care acestea devin emotie. Ganditi-va la Mona Lisa. Nu e nimic emotionant atunci cand te uiti la fata unei femei oarecare intr-un tablou. Ce are Mona Lisa atat de special este modul in care Da Vinci a pictat-o cu atata maiestrie, incat atunci cand te uiti la ea se creeaza o emotie care, dupa cum stim, nu moare nici dupa sute de ani.
Primul concert a fost foarte frumos, dar cel de-al doilea a avut o incarcatura emotionala extrem de puternica. In cea de-a doua seara a avut loc un schimb de energie incredibila intre artisti si spectatori. Si m-am bucurat ca am simtit si am inteles ca asta este arta, de orice tip ar fi ea. Fie ca dansezi, scrii, compui, faci filme, pictezi sau canti, acesta este marele ei secret. Arta adevarata inseamna sa pui, pe langa munca si talent, atat de mult suflet in ceva, incat sa primesti de la public, sau de la cititor, sau de la privitor, o energie ce ramane acolo, in timp, si care nu moare niciodata.
La final, cand am iesit la aplauze, toata sala batea din palme cu emotie, zambea si ne felicita, iar in momentul acela pur si simplu nu ma puteam opri din zambit. Literalmente. Am incercat sa ma opresc si nu am putut. Toate fetele din cor erau atat de cuprinse de emotie si de schimbul de energii bune cu publicul, incat am si uitat sa facem reverenta.
https://www.facebook.com/alice.nastasebuciuta/videos/10208212941389014/?theater
A fost un moment uimitor! A fost emotie. A fost arta. A fost bucurie. A fost, pentru mine, descoperirea unei mari taine.
Care sunt operele de arta care voua v-au starnit emotii? Ce film, ce carte, ce tablou, ce spectacol ati vazut si v-a impresionat?
