3AM thoughts

E 3 noaptea si, dupa cum vedeti, nu dorm. Nu pot. Nu stiu daca e din cauza amalgamului de ganduri si sentimente care imi trec acum prin minte sau din cauza bioritmului meu dat peste cap in urma vacantei, dar rezultatul pare a fi, oricum, acelasi – eu, in fata laptopului, la o ora la care majoritatea lumii doarme.

E atat de liniste. In casa toti dorm, iar de afara, pentru ca am facut greseala de a deschide geamul, nu se aude nicio masina, niciun glas de om, nici macar un latrat de caine, doar vajaitul vantului care nu cred ca se va opri prea curand. E atata lumina afara! Te-ai gandi ca la 3 noaptea e bezna, dar nu, zapada alba imprastie lumina lunii peste tot.

Revenind – de ce nu dorm? Pentru ca atunci cand am pus capul perna si am inchis ochii, toata linistea ce ma inconjura a fost inlocuita cu galagia din capul meu. Cred ca e una dintre noptile alea in care trebuie sa stai si sa te gandesti la toate lucrurile rele pe care le-ai facut, incercand sa gasesti solutii pentru a le indrepta, chiar daca nu poti, sau la lucrurile bune, la cum ai fi putut sa le faci si mai bine, mai speciale, mai deosebite. E una dintre noptile acelea in care iti pui intrebari existentiale despre tot si toate – despre univers, despre planete, despre oameni, despre dragoste, despre tot ce ne inconjoara. E una dintre noptile in care iti creezi scenarii care, probabil, nu vor avea loc, discursuri pe care nu le vei sustine si discutii pe care nu le vei purta, nu pentru ca nu vrei sau nu poti, ci pentru ca se incadreaza in categoria de vise, iar multi dintre noi au incetat sa ia in seama visele. Chiar daca suntem treji, visam, visam cu ochii deschisi. Visam tot timpul. Noi ne spunem singuri ce e si ce nu e bine, visele ne dicteaza asta, dar am invatat sa le ocolim, ca si cum am incerca sa evitam si vestile bune, si vestile proaste. Nu stiu exact de ce, dar cred ca are legatura cu un fel de manevra de autoaparare pe ideea „ce nu stim nu ne va omori”. Ce nu traim nu ne va rani.

Simt ca totul este mai intens la ora asta. Fiecare amintire este mai „aici” si mai „acum” decat de obicei, fiecare sentiment este mult mai puternic si, in ciuda faptului ca acum am o mare de ganduri intortocheate in cap, le discern mult mai bine. Nu stiu daca e adevarat sau daca mi se pare, din cauza oboselii. Nu sunt sigura de nimic in momentul asta. Totul, absolut totul, poate fi rasucit, rastalmacit si pus la indoiala de n ori, in n feluri diferite. Luam mereu totul de-a binelea, fara sa punem nicio intrebare legata de nimic, pentru ca nu avem timp de asta, in vietile noastre prea aglomerate – doar trecem prin viata fara sa meditam asupra ei.

E tarziu si vad dublu de oboseala si ma gandesc ca poate tot textul asta a fost o aberatie continua, dar poate, poate nu a fost. Cred ca in momentele in care suntem mai vulnerabili si mai „self-aware”, suntem mai sinceri cu lumea si cu noi insine, in primul rand. Sau poate ca nu. Presupun ca va trebui sa ne dam singuri seama de asta.